Am o experienta larga la capitolul interviuri si mi-am promis ca, intr-o zi, cand va domni pacea si linistea in sufletul meu, voi scrie o carte despre arta de a fi intervievat si a intervieva, indirect, angajatorul. Am avut foarte multe job-uri, pana acum, in domenii variate si, de cele mai multe ori, pe oameni ii sperie lucrul asta, in sensul ca te gasesc, cumva, instabil, ceea ce e putin ciudat si am sa explic imediat de ce.
Societatea noastra, cel putin, e obisnuita ca, odata ce ai pasit pe un drum, sa il urmezi pana la sfarsitul vietii. Ala e destinul tau si orice alt factor care apare si iti schimba chiar si pentru o scurta perioada de timp cararea sau pentru una mai lunga, e greu de acceptat. Parcursul tau de la destinatia initiala, la destinatia finala, parcursa pe drumul ala bifurcat, va fi vazuta ca pe o pierdere, nu o alegere. Vei fi pierdut. Oricat ai fi investit, e aproape egal cu zero daca punctul de plecare a fost altul. Chiar si atunci cand ai destinatia initiala sa zicem Floare si ajungi la destinatia finala Copac, tot va fi ciudat, cum ca de ce nu ai trecut, mai intai, prin Miere si ai tintit direct spre un mediu diferit. Mai mare. Mai mult.
Ce e rau cu a tinti spre mai mult?
Sa ne intoarcem in trecut si sa ne amintim de prima si cea mai importanta intrebare din copilarie: “Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?”. 90% dintre copii stiau ce vor sa fie. Medic. Asistent. Doctor. Musafir. Pompier. Prezentator. Toti. Stiau. Clar. Ce. Vor. Fi. Eu nu. Nu, in sensul ca azi voiam sa fiu Cantareata, apoi ma mai gandeam putin si ziceam ca as putea fi si scriitoare, dar as vrea sa lucrez si cu calculatoarele. Nu cred ca am avut vreodata in minte o destinatie finala. Nu cred ca am simtit vreodata ca exista un singur lucru in lumea asta care ma defineste ca persoana, pentru ca mi se pare, in primul rand, plictisitor, in al doilea rand, plafonare. De ce sa fiu un lucru, cand pot fi 3? De ce sa nu gust cat mai mult din toate si sa ma rezum la un lucru, cand viata e atat de scurta? De ce sa nu ma bucur de absolut tot ce imi este pus la dispozitie in ce maniera sau ritm imi doresc, atata vreme cat ma face fericita? Apoi vin concluziile, care sunt mai grele… “Pai, daca te apuci de 10 lucruri, evident ca nu vei termina nici unul”, “Dar cum sa faci 3 lucruri in acelasi timp? Ce mai intelegi din ele?”, “Nu poti face mai mult de un lucru”.
Am crescut auzindu-i pe cei din jur incepand fiecare fraza cu “Nu”. “Nu stiu”, “Nu vreau”, “Nu pot”, “Nu conteaza” si asa mai departe. In familia mea, in schimb, am crescut doar cu “Hai, ca poti!”, “Bravo!”, “Mai departe!” si nu in ultimul rand “Te iubim si te sustinem in absolut orice faci!”.
Mai pe scurt, niciodata nu mi-a placut sa fiu statornica. Mi-a placut sa invat si sa stiu cat mai multe. Sa muncesc. Ma simteam extraordinar cand stiam si de nedescris cand imi iesea tot ce imi propuneam. Multi ar descrie genul asta de personalitate ca fiind distrasa, insa, de curand, i s-a gasit un termen, nume si anume Multipotentionalitate. Multipotentionalitatea este, pe scurt, abilitatea unei persoane de a excela in mai multe arii. Practic, abilitatea unei persoane de a nu se limita la un singur lucru, domeniu, arie, ce vreti voi.
Tot timpul m-am lovit de aceasta situatie la interviuri. Terminand Stiinte Politice, cu experienta in domeniu si un parcurs diferit, mai apoi, cu unele perioade de munca scurte de timp, sunt vazuta cu o oarecare neincredere. Oricat as motiva, cu toate cuvintele si sub toate formele din lumea asta, am fost vazuta ca pe o minima pierdere de timp.
Practic, situatia sta in felul urmator: Vino la noi si faci doar ce iti e dat sa faci, plus munca noastra, cand nu mai avem chef, dar doar ca sa ne scapi de ea, nu sa te invatam neaparat cum sa o faci sau sa vii sa imi iei locul de la birou. Cu alte cuvinte, limiteaza-te la ce ai de facut si adauga la sarcina ta zilnica ce nu am eu chef astazi sa fac. Au fost situatii in care m-am rugat de oameni sa imi dea ceva de facut sau sa ma invete ceva sau am invatat singura si le-am aratat ca pot ajuta in plus, din proprie initiativa, doar sa fie bunavointa si ajutor reciproc. Lor pentru usurarea zilei si mai mult timp de stat pe Instagram, mie pentru experienta si fun, per total, 3 puncte la cunostinte noi.
Au fost interviuri unde am fost intrebata cum mi-as fi dorit sa mor, daca as fi trait pe vremea lui Caesar, au fost altele, unde mi s-a calculat in coltul din dreapta sus cheltuielile pe luna, ca femeie si motivul pentru care nu merit mai multi bani decat mi se propun, au fost job-uri, multe, unde am fost hartuita, dar despre care “nu este bine sa vorbesti la interviuri”, pentru ca pierzi din start daca “vorbesti de rau” aka spui exact de ce ai plecat de la un anumit fost loc de munca. Practic, in loc de “am fost hartutita”, trebuie sa adaugi expresii de genul “Din cauza schimbarii conducerii, sociatatea in care am lucrat nu mai avea posibilitatea de a-mi oferi sau garanta o eventuala avansare, asadar, am decis sa plec, intrucat imi doream mai mult la momentul respectiv” sau “Din pacate, dupa o perioada relativ scurta, am realizat ca nu era un loc unde as putea creste, avansa sau invata atat de mult pe cat imi doream”. Acum, nu ma intelegeti gresit, au fost si locuri din care am plecat pentru ca pur si simplu nu aveam nimic de invatat si, asa cum am zis mai sus, toata viata am fugit de plafonare.
Ar fi multe de povestit, dar cred ca merita asteptarea cartea. Nu de alta, dar, cu siguranta, vor mai fi multe update-uri pe acest subiect. Cu siguranta foarte multe comparatii intre interviurile din Romania si cele din alta tara, dar despre asta, mai tarziu.
Daca, cumva, va simtiti pierduti, ciudati sau ca e ceva in neregula cu voi pentru ca simtit ca nu va gasiti drumul, va rog, opriti-va acolo. Din fericire, nu este nimic in neregula cu voi. Cautati sa faceti exact ce va place. Gustati din ele, vedeti ce merita savurat pana la ultima picatura. Nu renuntati si nu va lasati coplesiti. Munceste mult. Zbate-te. Urla din toti rarunchii cand nu mai poti si ia-o de la capat, in cautare de comori intelectuale. Vei gasi pacea, eventually. Secretul este “Hai, ca poti!” si rabdare.
Pe curand,
Coco
