Soul Bath

High buildings like some
Emotional skyscrapers, higher than
Heaven.
So many people running around
From so many places, coming to one city to find something that feels more like
Home.
I hear different languages, different dialects
Even
Different hearts that beat all into
One.
I’m tasting some sort of unknown feeling
Like I’ve been trapped my entire life
In everybody’s
Limits.
I feel like I can touch the sky and the Sun in every corner in my own Universe, where stars shine brighter than
The Future.
I’m inhaling the kind of vibration you can only imagine how they feel in those movies and
I’m exhaling all the Anticipation…
The Fear.
The Fog.
To embrace the Freedom I never knew
The meaning of.

– took a Soul Bath in New York City

Advertisements

A fost ca-n filme

Mi s-a parut foarte ciudat ca Mama nu ma mai contacta atat de des, cum o facea de obicei. Mi-a spus ca are treaba, face curatenie cu alte 3 doamne, o ajuta. Am zis OK. O intrebam daca crede ca ma poate ajuta Tata cu ceva in weekend, pentru ca ea stia mai bine decat mine cat e de ocupat si daca merita sa il contactez acum sau mai astept.

Ma suna.

“Nu am vrut sa iti zic, dar a cazut de pe casa si are 2 coaste rupte, nu cred ca va putea weekend-ul asta sau o perioada, de acum inainte”.

Am simtit cum mi se furnica ceva in zona fruntii si pana sa apuc sa deschid gura, plangeam, ma chinuiam sa ma controlez pentru a fi nu doar coerenta, ci pentru ea, care oricum e foarte sensibila si stiu ca o dadeam mai tare peste cap daca imi simtea durerea.

“E bine, stai linistita”.

Am innebunit. Nu stiam ce sa fac. Nu puteam sa plec, nu aveam cum, nu aveam la cine sa apelez. Am hotarat sa merg in weekend. A zis ca e bine. Bagaje, drumul lung, dar mai scurt decat toate filmele si gandurile, rece. Ajung acasa. Stiam ca vor trece saptamana asta de pe centrala de lemne, pe cea de gaze, erau deja cativa prieteni de familie care se ocupau de asta atunci, acolo. Ceva era ciudat, totusi.

“Acum, ca sunteti aici, pot sa va spun. Nu a cazut de pe casa, a explodat centrala pe lemne si el era in camera centralei, dar e bine. A avut noroc.”

Am simtit ca imi fuge pamantul de sub picioare si am vazut negru in fata ochilor. M-am suparat, initial, ca m-a mintit, apoi m-am calmat, pentru ca stiu ca au vrut doar sa ma protejeze, sa nu intru in panica totala. Din cauza unei modificari, a crescut presiunea. Cum nu a avut unde sa se mai duca, a iesit pe unde a putut. Asa s-a produs explozia. Geamurile au fost sparte, usile rupte, prietenii nostri au improvizat ceva, preventiv, pentru ca se anuntau friguri mari. In camera, nu mai era nimic. Nici tencuiala pe pereti, absolut nimic. Am vazut pozele. Am inlemnit. E o minune si o binecuvantare ca a scapat cu viata. Cu doar 2 coaste rupte, cateva arsuri, mai grave si mai putin grave si 5 copci. Le multumesc tuturor Ingerilor care au fost aproape de noi, fara sa strigam dupa ajutor.

Sunt atat de multe scenarii si ganduri negre, multe “cum ar fi fost daca?” dupa incidentul asta nemernic care vin si pleaca. Griji, nopti nedormite, durere in suflet si un soi de liniste ca totul este, relativ, bine. Cineva, acolo Sus, a avut grija de noi. Ajungi sa iti pui intrebari despre viata si daca lucrurile pe care le faci, dupa care ravnesti si alergi atat de mult chiar conteaza, daca chiar sunt atat de importante, daca chiar iti vor umple un gol in suflet sau pur si simplu sunt cateva lucruri dupa care sa te mai uiti, din cand in cand, sa te distraga, sa te pacaleasca si sa te domine.

Sunt, inca, intr-o oarecare stare de soc, cand nu imi gasesc cuvintele si oricat as incerca sa exprim fiecare traire, de toate partile, e absolut imposibil.

E groaznic sa te gandesti daca ar fi fost mai rau, care ar fi fost ultimele cuvinte pe care ti le-a spus? Care? Sa ti-l amintesti doar pe marginea drumului, fericit la petrecerea Strabunicului de 100 de ni, asteptand alti membrii ai familiei sa ajunga, sa ii indrume, sa iti faca zambind cu mana, bucuros ca ai trecut, macar, pentru o imbratisare. Dar care au fost cuvintele…?

Totul o sa fie bine.

Totul va fi bine.

Tot.

Multipotentiolite

Am o experienta larga la capitolul interviuri si mi-am promis ca, intr-o zi, cand va domni pacea si linistea in sufletul meu, voi scrie o carte despre arta de a fi intervievat si a intervieva, indirect, angajatorul. Am avut foarte multe job-uri, pana acum, in domenii variate si, de cele mai multe ori, pe oameni ii sperie lucrul asta, in sensul ca te gasesc, cumva, instabil, ceea ce e putin ciudat si am sa explic imediat de ce.

Societatea noastra, cel putin, e obisnuita ca, odata ce ai pasit pe un drum, sa il urmezi pana la sfarsitul vietii. Ala e destinul tau si orice alt factor care apare si iti schimba chiar si pentru o scurta perioada de timp cararea sau pentru una mai lunga, e greu de acceptat. Parcursul tau de la destinatia initiala, la destinatia finala, parcursa pe drumul ala bifurcat, va fi vazuta ca pe o pierdere, nu o alegere. Vei fi pierdut. Oricat ai fi investit, e aproape egal cu zero daca punctul de plecare a fost altul. Chiar si atunci cand ai destinatia initiala sa zicem Floare si ajungi la destinatia finala Copac, tot va fi ciudat, cum ca de ce nu ai trecut, mai intai, prin Miere si ai tintit direct spre un mediu diferit. Mai mare. Mai mult.

Ce e rau cu a tinti spre mai mult?

Sa ne intoarcem in trecut si sa ne amintim de prima si cea mai importanta intrebare din copilarie: “Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?”. 90% dintre copii stiau ce vor sa fie. Medic. Asistent. Doctor. Musafir. Pompier. Prezentator. Toti. Stiau. Clar. Ce. Vor. Fi. Eu nu. Nu, in sensul ca azi voiam sa fiu Cantareata, apoi ma mai gandeam putin si ziceam ca as putea fi si scriitoare, dar as vrea sa lucrez si cu calculatoarele. Nu cred ca am avut vreodata in minte o destinatie finala. Nu cred ca am simtit vreodata ca exista un singur lucru in lumea asta care ma defineste ca persoana, pentru ca mi se pare, in primul rand, plictisitor, in al doilea rand, plafonare. De ce sa fiu un lucru, cand pot fi 3? De ce sa nu gust cat mai mult din toate si sa ma rezum la un lucru, cand viata e atat de scurta? De ce sa nu ma bucur de absolut tot ce imi este pus la dispozitie in ce maniera sau ritm imi doresc, atata vreme cat ma face fericita? Apoi vin concluziile, care sunt mai grele… “Pai, daca te apuci de 10 lucruri, evident ca nu vei termina nici unul”, “Dar cum sa faci 3 lucruri in acelasi timp? Ce mai intelegi din ele?”, “Nu poti face mai mult de un lucru”.

Am crescut auzindu-i pe cei din jur incepand fiecare fraza cu “Nu”. “Nu stiu”, “Nu vreau”, “Nu pot”, “Nu conteaza” si asa mai departe. In familia mea, in schimb, am crescut doar cu “Hai, ca poti!”, “Bravo!”, “Mai departe!” si nu in ultimul rand “Te iubim si te sustinem in absolut orice faci!”.

Mai pe scurt, niciodata nu mi-a placut sa fiu statornica. Mi-a placut sa invat si sa stiu cat mai multe. Sa muncesc. Ma simteam extraordinar cand stiam si de nedescris cand imi iesea tot ce imi propuneam. Multi ar descrie genul asta de personalitate ca fiind distrasa, insa, de curand, i s-a gasit un termen, nume si anume Multipotentionalitate. Multipotentionalitatea este, pe scurt, abilitatea unei persoane de a excela in mai multe arii. Practic, abilitatea unei persoane de a nu se limita la un singur lucru, domeniu, arie, ce vreti voi.

Tot timpul m-am lovit de aceasta situatie la interviuri. Terminand Stiinte Politice, cu experienta in domeniu si un parcurs diferit, mai apoi, cu unele perioade de munca scurte de timp, sunt vazuta cu o oarecare neincredere. Oricat as motiva, cu toate cuvintele si sub toate formele din lumea asta, am fost vazuta ca pe o minima pierdere de timp.

Practic, situatia sta in felul urmator: Vino la noi si faci doar ce iti e dat sa faci, plus munca noastra, cand nu mai avem chef, dar doar ca sa ne scapi de ea, nu sa te invatam neaparat cum sa o faci sau sa vii sa imi iei locul de la birou. Cu alte cuvinte, limiteaza-te la ce ai de facut si adauga la sarcina ta zilnica ce nu am eu chef astazi sa fac. Au fost situatii in care m-am rugat de oameni sa imi dea ceva de facut sau sa ma invete ceva sau am invatat singura si le-am aratat ca pot ajuta in plus, din proprie initiativa, doar sa fie bunavointa si ajutor reciproc. Lor pentru usurarea zilei si mai mult timp de stat pe Instagram, mie pentru experienta si fun, per total, 3 puncte la cunostinte noi.

Au fost interviuri unde am fost intrebata cum mi-as fi dorit sa mor, daca as fi trait pe vremea lui Caesar, au fost altele, unde mi s-a calculat in coltul din dreapta sus cheltuielile pe luna, ca femeie si motivul pentru care nu merit mai multi bani decat mi se propun, au fost job-uri, multe, unde am fost hartuita, dar despre care “nu este bine sa vorbesti la interviuri”, pentru ca pierzi din start daca “vorbesti de rau” aka spui exact de ce ai plecat de la un anumit fost loc de munca. Practic, in loc de “am fost hartutita”, trebuie sa adaugi expresii de genul “Din cauza schimbarii conducerii, sociatatea in care am lucrat nu mai avea posibilitatea de a-mi oferi sau garanta o eventuala avansare, asadar, am decis sa plec, intrucat imi doream mai mult la momentul respectiv” sau “Din pacate, dupa o perioada relativ scurta, am realizat ca nu era un loc unde as putea creste, avansa sau invata atat de mult pe cat imi doream”. Acum, nu ma intelegeti gresit, au fost si locuri din care am plecat pentru ca pur si simplu nu aveam nimic de invatat si, asa cum am zis mai sus, toata viata am fugit de plafonare.

Ar fi multe de povestit, dar cred ca merita asteptarea cartea. Nu de alta, dar, cu siguranta, vor mai fi multe update-uri pe acest subiect. Cu siguranta foarte multe comparatii intre interviurile din Romania si cele din alta tara, dar despre asta, mai tarziu.

Daca, cumva, va simtiti pierduti, ciudati sau ca e ceva in neregula cu voi pentru ca simtit ca nu va gasiti drumul, va rog, opriti-va acolo. Din fericire, nu este nimic in neregula cu voi. Cautati sa faceti exact ce va place. Gustati din ele, vedeti ce merita savurat pana la ultima picatura. Nu renuntati si nu va lasati coplesiti. Munceste mult. Zbate-te. Urla din toti rarunchii cand nu mai poti si ia-o de la capat, in cautare de comori intelectuale. Vei gasi pacea, eventually. Secretul este “Hai, ca poti!” si rabdare.

Pe curand,
Coco

Marți

Am deschis ochii şi am inspirat adânc. Ce plăcere e să trăieşti. Dau pilota la o parte şi mă îndrept spre geam. O lumină stătută şi gri, cu fulgi beți, dansând pe Bulevard, făcându-şi loc prin traficul Bucureştean la ora de vârf. Lângă papucul stâng, ros la călcâi, stă Puka, cea mai frumoasă fată din Univers. E pufoasă ca un nor de vată de zahăr, cu blana de culoarea cremei de lapte cu mici accente de gri-scrum, ochii de un negru-mărgăritar şi nasul tot negru, ca un nasture de palton de primavară. Aşteaptă să fie luată-n brațe, să-mi pupe obrajii, fruntea, nasul şi să se-ntindă până la stele.

Mă îmbrac, las mâncare şi apă proaspătă în boluri, dau trei pupici de “să fii cuminte, vin repede” şi ies pe uşă. Am pe cap un fes care nu îmi acopera în întregime urechile. Părul cade ca o iederă peste haină, până la piept, în bucle uşoare, dar definite. Fac piața. Doamna de la care iau legume de 5 ani încoace, îmi urează “sănătate, că-i mai bună decât toate, Mami”, mulțumesc, zâmbesc şi plec. Atât de aglomerat şi gri şi frig, toată lumea fuge ca arsă de lavă.

Printre toate blocurile prăfuite de comunism, murdare şi crăpate de un trecut prezent şi trist, printre toți oamenii tensionați sau obosiți, mă uit spre cer, zâmbesc si inspir adânc: Ce bine e să exişti.

M-am hotarat sa scriu

Au trecut mai bine de 10 ani de cand nu am mai scris.

Pe vremea mea se facea o postare de blog de inceput, in care te prezentai mai in amanunt si aberai, in general. Trebuia sa ai neaparat o imagine care sa reprezinte ceea ce vrei sa spui din titlu si, eventual, o piesa foarte potrivita, care sa mearga cu lectura povestii pe ziua respectiva. Uneori erau si 3 postari pe zi, alteori nici una. Nu stiu cum mai stau lucrurile astazi, insa am zis sa pastrez traditia si sa aberez putin.

Acum am imbatranit, iar 2 dimineata inseamna inca 2 zile de recuperare.

Noapte buna, adica.